Prin importanţa şi dimensiunile sale, noua fundaţie de la Tismana face parte din seria monumentelor domneşti de amploare, construite în prima treime a secolului al XVI-lea şi căreia îi aparţin bisericile mănăstirilor Dealu, Snagov şi biserica episcopală din Curtea de Argeş. Ea se deosebeşte însă de ele prin materialele din care este construită. Zidurile sunt din blocuri de tuf calcaros amestecate cu rânduri de cărămidă, iar în locul paramentelor de piatră în întregime acoperite cu sculpturi de la Dealu şi Argeş, la Tismana faţadele sunt simplu tencuite.

Prin această tratare a meterialelor ca şi prin unele trăsături ale planului, ea se apropie de o grupă de monumente contemporane din Serbia, ca Lopuşnia şi Petruşa, dintre care cel puţin primul este o ctitorie a aceluiaşi Radu cel Mare. Iniţial biserica se compunea dintr-un exonartex deschis, pronaos, naos şi altar şi avea trei turle a căror înălţime creştea de la vest către est.

   Exonartexul dărâmat în secolul trecut reprezenta un element esenţial pentru silueta şi îmbinarea în spaţiu a volumelor, care dădea edificiului toată expresia sa caracteristică. Vizitatorul şi-l putea doar închipui urmărind pe sol traseul temeliilor şi întregindu-l în imaginaţie, împreună cu turla care-l încorona, aşa cum este reprezentat pe desenul în peniţă din 1840. Acest amplu nartex exterior înconjura pe trei laturi pronaosul, până în dreptul absidelor laterale şi era boltit în leagăn la un nivel mai jos decât corpul bisericii. În ax era dispusă cea mai mică dintre cele trei turle ale monumentului. Urma ei se putea ghici pe faţada vestică a bisericii, panoul pictat din centru reprezentând un fragment al peretelui interior al acestei turle. În aripa de sud a acestui exonartex era despărţit printr-un zid – însemnat şi el pe sol – un mic veşmântar, numit de izvoare şi vistierie.

   Felonul, omoforul, bederniţa, evanghelia scrisă de mâna Cuviosului Nicodim se păstrau aici. Ipotetic, se poate presupune că tot aici a fost aşezată spre venerare racla cu moaştele Sfântului Nicodim de la reconstrucţia bisericii şi până la începutul secolului al XVII-lea. O lespede relativ nouă (1843) marchează locul mormântului rămas gol de veacuri. După cum glăsuieşte inscripţia, pentru a asigura păstrarea moaştelor în vremurile tulburi, călugării “le-au tăinuit singuri ştie unde“, iar la întoarcerea din bejenie nu le-au regăsit. Un singur deget se mai păstrează în mănăstire. Cât despre legenda conform căreia moaştele Cuviosului Nicodim s-ar afla în Serbia, în Patriarhia din Pec, ea nu se confirmă, deoarece mormântul de acolo aparţine unui patriarh sârb cu acelaşi nume.

   Exonartexul era deschis, zidurile sale fiind străpunse de un şir de mari deschideri terminate semicircular. Faţada nordică avea conform desenului din pomelnic, patru deschideri. Pe faţada vestică, în jurul intrării erau două arcade spre miazănoapte şi doar una spre miazăzi, în dreptul lespezii de mormânt. În ceea ce priveşte ultima faţadă, cea de sud, suntem nevoiţi să ne mărginim la ipoteze. După biserica reprezentată în tabloul votiv cu portretele domneşti, aici exista o uşă care ducea fie în exonartex de unde se putea apoi trece în vistierie probabil printr-o a doua uşă, fie direct de afară în vistierie. Dacă luăm în considerare reprezentarea bisericii din mâinile vornicului Bălăceanu, atunci pe faţada sudică se afla doar o fereastră, iar accesul în vistierie se făcea prin interior. Cu toată complexitatea sa, exonartexul de la Mănăstirea Tismana poate fi considerat o formă premergătoare a pridvoarelor care vor constitui una din caracteristicile bisericilor româneşti de mai târziu. Un element particular al exonartexului, care urma să fie preluat la biserica episcopală din Curtea de Argeş, este micul baldachin de lemn care înainta pe faţadă deasupra uşii principale. Şi acesta este un element care poate fi observat pe desenul din 1840.

   Pe plan uşor dreptunghiular, pronaosul comunica cu exonartexul prin două uşi, spre vest şi spre nord, devenite ulterior uşi exterioare. Pentru a soluţiona boltirea, meşterii constructori au redus spaţiul prin două arcuri transversale late alipite pereţilor de nord şi sud în aşa fel încât pătratul central obţinut să poată fi acoperit cu o turlă. Aceasta este aşezată pe patru trompe plate de colţ, elemente rar întâlnite în arhitectura Ţării Româneşti unde domină întrebuinţarea pandantivilor. Exonartexul a fost reconstituit, reconstruit în 1983 şi pictat în 1996.

   Pronaosul este luminat numai prin două ferestre plasate foarte sus, deasupra nivelului acoperişului exonartexului. Împreună cu absida altarului, naosul formează un triconc de tip sârbesc, structură devenită tradiţională în Ţara Românească, dar prin unele particularităţi rare vădeşte o contaminare cu arhitectura bisericilor de la Muntele Athos. Astfel, turla pricipală este susţinută de sistemul format din leagănul longitudinal şi din absidele laterale acoperite în semicalotă. Firidele sârbeşti, numite astfel după ţara lor de origine, sunt aşezate de o parte şi de alta a absidelor.

   Altarul îşi amplifică mult spaţiul faţă de cele obişnuite prin alipirea unor încăperi speciale afectate proscomidiei şi diaconiconului, legate prin intermediul a doi stâlpi, după sugestia catolicoanelor atonite.

   Turla principală are tamburul octogonal. Ferestrele care luminează naosul nu sunt cele originale. Pe tabloul votiv se observă că absidele laterale aveau câte o singură fereastră terminată în arc. Cele actuale sunt mult mărite în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, momente în care au fost adăugate şi rozetele superioare. Proporţiile interiorului naosului de la Mănăstirea Tismana sunt dintre cele mai reuşite, privirea cuprinzând pe rând armonia de arcuri şi bolţi etajate care culminează cu îndepărtata calotă a turlei mari.

   Pardoseala bisericii, din lespezi de piatră, înlocuieşte o alta mai veche, descoperită prin săpături, care era din cărămizi hexagonale de format mare.

   Faţadele, la origine tencuite, lăsau să se vadă datorită decapărilor, structura zidăriei – blocurile de sigă legate cu mortar, întrerupte pe alocuri, în părţile superioare, de brâie formate din mai multe rânduri de cărămizi. Soclul este alcătuit din două ieşinduri succesive subliniate printr-un rând de cărămizi smălţuite, refolosite din materialele bisericii ctitorită de Cuviosul Nicodim. Faţadele celor trei abside sunt ornamentate cu firide adâncite în partea superioară a zidurilor, până la nivelul ferestrelor. Cornişe, alcătuite din trei rânduri de cărămizi speciale, în dinte de ferestrău, subliniau partea superioară a zidurilor bisericii, a turlelor, precum şi frontoanele laterale ale bazelor acestora.

   În lipsa paramentelor sculptate piatră cu piatră, pe care le întâlnim la bisericile din aceeaşi epocă de la Dealu şi Curtea de Argeş, simplitatea faţadelor de la Tismana face să reiasă cu mai mare claritate frumuseţea proporţiilor şi armonia volumelor. În înfăţişarea sa originală, privirea era purtată în aşa fel încât sa încânte etajarea treptată a acoperişurilor diferitelor ei elemente, de la cel mai de jos, acoperişul exonartexului, către cele ale absidelor laterale, ale proscomidiei şi diaconiconului, ale bazelor turlelor – şi ele eşezate la înălţimi diferite – şi calotele turlelor, culminând cu cupola pantocratorului. Este de asemenea de remarcat ceea ce s-ar numi "sinceritatea construcţiei", adică modul în care structura interioară a monumentului se lasă descifrată în liniile lui exterioare. Astfel, marile arcuri care susţin turla naosului sunt subliniate la exterior, pe soclul tamburului, prin trei arcuri de cărămidă înglobate în frontoane triunghiulare pe laturile de nord, sud şi est. De sub aceste arcuri pornesc acoperişurile în sfert de sferă ale absidelor. Tot pe baza turlei naosului, dar la un nivel superior, patru mici acoperişuri aşezate pieziş exprimă prezenţa trompelor de colţ din interior. Învelitorile, la origine din foi de plumb, au fost înlocuite de mai multe ori.

   Construit de Matei Basarab o dată cu refacerea zidurilor înconjurătoare, paraclisul Mănăstirii Tismana a fost aşezat cu multă îndrăzneală în afara incintei, la marginea de sud-est a platoului. Construcţia este mică şi foarte zveltă. Planul se compune din pronaos, naos şi altar. Turla naosului, octogonală, este aşezată în stil muntenesc, pe pandantivi. Pronaosul a fost transformat într-un pridvor deschis pe arcade la restaurarea din secolul trecut. Acolo unde paramentul exterior nu a fost alterat de aceeaşi restaurare, se remarcă alcătuirea sa din blocuri de piatră încadrate orizontal şi vertical de cărămizi formând panouri de o luminoasă bicromie.

   Forma de astăzi a construcţiilor incintei – un pentagon neregulat, determinat de platforma pe care este ridicată mănăstirea – nu mai păstrează nici o urmă din vechile chilii ale Cuviosului Nicodim, iar de la cele ridicate de Matei Basarab, doar amplasamentul şi pivniţele corpului nordic. A rămas însă descrierea arhidiaconului Paul de Alep care consemnează starea construcţiilor la 1657 şi planul inginerului Weiss alcătuit între 1728 - 1731.

   Paul de Alep descrie o primă incintă străjuită de un turn de poartă cu creneluri. De aici se trece pe sub clopotniţă în incinta principală a bisericii mari. Arhondaricul se afla spre valea râului şi cuprindea la etaj "un fel de galerie sau balcon", probabil un foişor, vizibil şi pe desenul lui Weiss. Pe latura sudică erau magaziile mănăstirii. Bucătăria se afla pe latura de nord, ca şi pivniţele care adăposteau uriaşul butoi din lemn de tisă pentru vinul folosit "pentru cauze binecuvântate". Spre exterior zidurile aveau doar ferestre mici, aşezate la mare înălţime, susţinute de contraforturi.

   Clădirile datorate lui Schlatter distonau profound cu volumele vechii biserici. Faţada intrării era cea mai caracteristică pentru stilul neogotic. Clopotniţa şi turnurile care mărginesc aripile laterale erau încărcate cu rozete, turnuleţe şi creneluri decorative. Tot de atunci datează şi turnuleţul cilindric de lângă paraclis, construit pentru garda personală a lui Bibescu-Vodă.

---

	Web www.manastirea-tismana.go.ro

Webmaster