TISMANA MONASTERY / MANASTIREA TISMANA - Viata Sf. Nicodim de la Tismana

În secolul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, în Grecia de astăzi – o mişcare de renaştere teologică-spirituală numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia-linişte), care cerea retragerea totală a călugărului de lume, meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. De la Muntele Athos spiritualitatea isihastă s-a răspândit şi în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi ţările româneşti. Unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului pe pământul românesc a fost Sfântul Nicodim de la Tismana.

Se cunosc foarte puţine date în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea în Ţara Românească. Istoricii l-au socotit grec de origine sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu familia cneazului Lazăr al Serbiei şi a domnului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab. Unii, între care şi marele cărturar Nicolae Iorga, susţin că s-a născut în anul 1320 într-o familie de binecredincioşi macedo-români, la Prilep, în sudul Serbiei. Aşa se explică de ce a venit în părţile noastre şi a fost atât de mult legat sufleteşte de poporul român. Cunoscând câţiva călugări de la Muntele Athos, a plecat cu ei în ascuns şi a fost primit ca “frate” la Mănăstirea Hilandar. Noul ucenic al Athosului învaţă aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învăţături din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa, dragostea faţă de semeni, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, astfel încât după trei ani de ucenicie a primit îngerescul chip al călugăriei şi numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. După trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obştii de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Era un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc. De aceea, mulţi sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, cuviosul Nicodim a plecat de la Muntele Athos şi a venit în sudul Dunării, aproape de Vidin. Împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat o bisericuţă cu hramul Sfânta Treime. Tradiţia populară sârbească îi atribuie şi întemeierea mănăstirilor Vratna şi Mânăstăriţa, în regiunea Craina. La scurt timp această regiune a fost ocupată, pentru câţiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, începându-se de îndată şi o puternică lucrare de răspândire a catolicismului. În aceste împrejurări, în anul 1364 cuviosul Nicodim a trecut în nordul Dunării, pe pământ românesc. Se statorniceşte pe valea râului Vodiţa unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări valahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa devine un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic. Cea mai veche menţiune despre prezenţa lui Nicodim în Ţara Românească se face într-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă din anul 1372 prin care oferea o seamă de danii Mănăstirii Vodiţa, zidită şi zugrăvită din îndemnul lui Nicodim, “cu munca sa şi a fraţilor” şi cu cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov mănăstirea era înzestrată cu mai multe sate, veşminte, vase liturgice şi scutită de anumite dări către domnie. Se rânduia apoi ca mănăstirea să devină o “samovlastie”, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice putere din afară, fiind condusă numai de propriul ei sobor, rânduială adusă de cuviosul Nicodim de la Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ".

În timpul şederii la Vodiţa, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Patriarhul Filotei a acordat atunci cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit cu dreptul de a sfinţi biserici, precum şi părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil, care se păstrează şi azi ca odoare de mare preţ la Mănăstirea Tismana.

Cuviosul Nicodim nu a rămas mult timp în liniştea Mănăstirii Vodiţa. Încă înainte de anul 1376 ţinutul Severinului în care era situată mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar. În aceste împrejurări, a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou aşezământ de viaţă călugărească. Acest loc a fost găsit în părtile de nord ale Olteniei, pe valea pârâului Tismana, la poalele munţilor, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe locul numit "Cascade", Cuviosul Nicodim ridică Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram. Datorită felului în care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată la Constantinopol, s-a bucurat acum şi de ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire ale Mănăstirii Tismana au durat mai mulţi ani sub domnitorii Radu I (1377-1383) şi Dan I (1383-1386) care au şi oferit danii. În anii 1383-1384 Severinul a reintrat în stăpânirea Ţării Româneşti, cuviosul Nicodim putând astfel să preia şi conducerea Mănăstirii Vodiţa, cârmuindu-le cu vrednicie până la moarte. Domnitorul Ţării Româneşti Mircea cel Mare (1386-1418) a făcut mai multe danii în bani şi moşii mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. Cuviosul Nicodim “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti” a fost cel care l-a sfătuit să ridice Mănăstirea Cozia. Se ştie din izvoare certe că “Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinereţe şi că mai târziu, când Mircea a ajuns domn, “îl lua adesea pe Nicodim cu dânsul”. Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, împreună cu câţiva ucenici, Cuviosul Nicodim întemeiază pe Valea Jiului Mănăstirea Vişina cu hramul Sfânta Treime. Ajutat de Mircea Cel Mare, în anul 1400 întemeiază în ţinutul Hunedoarei Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, cu acelaşi hram.

Există şi date privitoare la activitatea cultural-teologică a lui Nicodim. Este vorba de o corespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul Eftimie de la Târnovo - Bulgaria, pe care unii istorici îl socotesc vlah sud-dunărean. Era un teolog cunoscut şi foarte apreciat în ţările ortodoxe, mulţi ierarhi şi teologi cerându-i lămuriri în probleme dogmatice şi morale. S-au păstrat două scrisori ale acestui patriarh către Nicodim de la Tismana: în prima îi răspundea la şase întrebări adresate în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese ca el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească problemele teologice. În anii 1404-1405 cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul ţării noastre. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecatură în argint pe care sunt redate Răstignirea şi Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la Mănăstirea Prislop, din părtile Haţegului, unde se retrăsese în dorinţa de a trăi în şi mai mare singurătate.

Încă din timpul vieţii cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Se ştie de trecerea lui şi a ierodiaconului său, îmbrăcaţi în odăjdii, prin foc, fără ca acesta să se atingă de ei; de vindecarea unei tinere, rudă cu regele Sigismund al Ungariei, stăpânită de un duh necurat şi de alte fapte minunate. Pentru toate acestea dreptcredincioşii creştini l-au socotit sfânt încă din timpul vieţii. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau de îndată ce ajungeau la Tismana, alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvîntarea Cuviosului sau numai cât se atingeau de rasa lui.

La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija mănăstirilor Vodiţa şi Tismana ucenicului său ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii care se păstrează şi astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în mănăstire şi săvârşea Sfânta Liturghie, apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.
Pentru ultima oară este pomenit în viaţă la 23 noiembrie 1406 la Tismana, când Mircea Voda cel Mare a dat un nou hrisov mănăstirii şi “părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine. A fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana. Îndată după moarte la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfinţeniei. Cuvioşii călugări din obştea Tismanei au scos moaştele şi le-au pus într-o raclă care a fost aşezată cu cinste în biserica mănăstirii. Tradiţia spune că, după mai mulţi ani, fiind în primejdie de a fi luate şi mutate la Bucureşti, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaştele, lăsând numai un deget de la mână pentru mângâierea credincioşilor. Ele au fost ascunse în locuri tainice, dar cu timpul li s-a pierdut urma, astfel încât astăzi nu se ştie unde sunt. La Mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul şi o cruce de plumb, un epitrahil şi o bederniţă care i-au aparţinut.